Am observat că busuiocul meu are un program mai disciplinat decât mine. Dimineața, frunzele sunt ridicate, aproape ceremonioase, ca niște mâini care salută soarele. Seara, se lasă ușor, obosite, fără să dramatizeze. Eu, în schimb, mă trezesc cu alarma amânată de trei ori și mă culc cu senzația că ziua a fost o ședință lungă în care n-am înțeles ordinea de zi.
De aici mi-a venit gândul: poate că timpul nu e un ceas, ci o grădină. Iar noi nu-l gestionăm, îl cultivăm. Sau îl lăsăm de izbeliște, ceea ce e tot o formă de cultivare, doar că una mai… boemă.
Ne place să vorbim despre timp ca despre un adversar. „Nu am timp.” „Mă aleargă timpul.” De parcă ar fi un inspector fiscal cu cravată strânsă. Dar uitându-mă la plantele din bucătărie, mi-am dat seama că ele nu „au” timp. Ele cresc în el. Îl absorb. Îl metabolizează. Busuiocul nu face liste. Nu își reproșează că ieri a fotosintetizat insuficient. Pur și simplu se întinde, milimetru cu milimetru, într-o tăcere verde.
Și noi? Noi ne tratăm zilele ca pe niște apartamente închiriate pe termen scurt. Intrăm, facem zgomot, lăsăm lucruri împrăștiate și plecăm bombănind că spațiul e prea mic. Îți sună cunoscut?
Dimineața bem cafeaua cu ochii în telefon, de parcă notificările ar fi niște vrăbii insistente care ciugulesc din atenție. La prânz mâncăm pe fugă, iar seara ne mirăm că oboseala are gust metalic. Între timp, ceasul de pe perete ticăie ca un metronom al vinovăției.
Dar dacă timpul ar fi, de fapt, pământ? Un strat fertil în care punem semințe de obiceiuri, conversații, ezitări? Unele răsar, altele putrezesc. Unele au nevoie de lumină, altele de umbră. Există plante care înfloresc noaptea. Există oameni care gândesc limpede doar după ora zece. Și totuși ne încăpățânăm să ne comparăm ritmurile, ca și cum am fi ghivece identice pe același pervaz.
Îmi place ideea că fiecare dintre noi are o mică seră interioară. Acolo cresc idei care par fragile la început. Un proiect nou. O prietenie. Curajul de a spune „nu”. Le udăm cu atenție sau le înecăm în perfecționism. Le mutăm prea des dintr-un colț în altul, convinși că problema e lumina, nu răbdarea.
Știi cum e când muți o plantă și, pentru câteva zile, pare că se supără? Frunzele se lasă, tulpina se înmoaie. Apoi, dacă îi dai pace, își revine. Noi, în schimb, vrem adaptare instant. Schimbăm joburi, orașe, rutine și ne mirăm că nu înflorim peste noapte. Poate că rădăcinile noastre au nevoie de liniște mai mult decât de entuziasm.
Am citit cândva că unele semințe germinează doar după ce trec prin foc. Altele doar după frig. Pare crud, dar e doar biologie. Și în viețile noastre există veri prea fierbinți și ierni prelungi. Încercăm să le evităm, să le scurtăm, să le cosmetizăm. Dar poate că ele sunt, de fapt, condiția pentru o creștere pe care încă nu o vedem.
Nu spun că ar trebui să ne transformăm în plante contemplative care așteaptă ploaia. Avem facturi, termene, responsabilități. Nu trăim în ghivece cu autoirigare. Dar poate că putem negocia altfel cu orele. Să nu le mai tratăm ca pe niște monede rare, ci ca pe un sol care are nevoie și de repaus.
Când las telefonul deoparte și ud busuiocul, se întâmplă ceva aproape imperceptibil. Apa cade cu un sunet mic, rotund. Mirosul verde se ridică discret. În acel moment, timpul nu mai e o scară pe care urc gâfâind, ci un strat de pământ pe care calc desculț. Nu se grăbește nicăieri. Nici eu.
Poate că nu putem controla anotimpurile vieții noastre, dar putem decide ce plantăm în ele. O conversație sinceră. O plimbare fără destinație. O pauză fără vină.
Și poate că, dacă privim cu atenție, vom observa că frunzele noastre interioare nu sunt atât de căzute pe cât credeam. Doar se pregătesc pentru altă lumină.
