În ultima vreme, blogosfera și Facebook-ul sunt în mare vervă, în urma unei competiții ce se desfășoară în această perioadă, având numele de Superblog. Eu nu sunt direct implicat în sensul că nu particip la acest concurs dar am mai aruncat câte o privire de pe margine, inclusiv la grupul lor de pe Facebook. Odată cu asta, am devenit activ pe pagina de Facebook a Clubului Psi. Trebuie să vă spun că nici aici nu sunt implicat în mod direct, adică nu particip efectiv la jocurile lor (deși începe să mă tenteze gândul), dar am mai povestit pe acolo. Astfel că, pe lângă unele observațiile cu privire la Superblog pe care deja le-am expus pe alt blog, am făcut două constatări cu privire la blogeri în general. Pe care dați-mi voie să le expun aici.
Prima constatare e că blogerii sunt niște ființe compasive, care acționează pe baza proverbului prietenul la nevoie se cunoaște. Astfel că, dacă de exemplu anunți că te retragi din Sperblog, se vor găsi zece prieteni virtuali care te vor încuraja și sfătui să nu renunți, să scrii în continuare, să nu-ți faci sânge rău pentru notele primite că încă mai este timp de urcat pe podium și așa mai departe. Din păcate, proverbul nu specifică de a cui nevoie este vorba. Pentru că, dragii mei și dragele mele, în aceste cazuri eu cred că este vorba de nevoia de a da sfaturi a celor care le dau. Serios, viața e sinusoidală, uneori urci, alteori cobori, uneori intervin diverși factori, astfel încât se poate spune că lucrurile nu sunt liniare, ele comportă multiple dimensiuni, adică nu e vorba de ceva alb și negru, bun (faptul că participi) și rău (faptul că renunți). Viața e complexă iar eu cred că atunci când luăm o decizie, cel mai mult avem nevoie de cineva care să ne înțeleagă și să ne susțină și nu de cineva care să ne sfătuiască să ne răzgândim. Poate că într-o discuție intimă, privată, dacă suntem în măsură să fim intimi cu respectivul, îi putem oferi perspectiva noastră. Dar aceste încurajări publice, pe peretele de Facebook, nu știu de ce mă duc cu gândul la Martorii lui Iehova care aproape că te forțează să le accepți cărțile gratuite. Evident, pline de sfaturi de viață, întru salvarea sufletului tău. Adică sună cam fals.
Iar a doua constatare e că lumea pare a fi foarte atrasă de ideea de a scrie o carte, de a te publica la o editură clasică. Există ceva fascinație în chestia asta pe care nu mi-o explic. Sigur, mi-aș fi explicat-o înainte de '89, când practic încă nu exista internetul. Dar astăzi, nu văd cu ce este mai presus titlul de scriitor decât acela de blogăr. Pe bune, nu-i văd nici o calitate în plus, afară de faptul că unii s-ar putea să îl privească mai bine. Deci o chestie de suprafață totuși. Da, știu, cărțile au o aură de mister, de poezie, pagina scrisă, chiar dacă este veche, chiar dacă e îngălbenită de timp, sau poate cu atât mai mult, emană un câmp de sacralitate și chiar artă, te translatează într-o altă lume, iar iubitorii de cărți le consideră neprețuite. Dar trebuie să țineți cont că toată această viziune transfiguratoare asupra cărților se datorează nu materialului din care sunt ele făcute ci conținutului care le animă. O carte de poezii este vie, un roman este un alt univers care te invită să-i treci pragul. Dar un manual de istorie sau o pagină de ziar sunt banale foi imprimate cu diverse caractere. Cu alte cuvinte, conținutul este cheia, iar acest conținut se poate exprima în diverse forme. Mai nou, el se regăsește pe bloguri sau în cărți în format electronic. Formatul unui blog aduce cu sine și avantajul unei apropieri directe între autor și cititori, a posibilității ca aceștia să-l cunoască și să-i lase impresii, sub forma comentariilor, la care el poate chiar răspunde. Din punctul meu de vedere, blogul este superior unei cărți, fiind de asemenea un act de curaj și onestitate, o invitație spre sufletul celui care scrie. Și, la fel ca toate lucrurile cu adevărat bune pentru noi, vine în mod gratuit, singura investiție fiind timpul alocat de noi pentru a scrie pe el. Ca să te publici la o editură ai nevoie de bani. Iar editurile iau cea mai mare parte din încasările de pe cărți, astfel că fie câștigul tău va fi absolut simbolic, vie va trebui să vii cu bani de acasă. Ba uneori promovarea cărții cade tot în sarcina ta. Și pentru ce? Pentru a-ți mări puțin orgoliul cu statutul de scriitor publicat? Eu personal dau mai mari șanse blogurilor decât cărților de a rezista în timp. E o opinie.
Cam asta a fost ce am vrut să vă zic, aștept opiniile voastre în comentarii, fie că sunteți sau nu blogări sau membri ai Clubului Psi. :)
Prima constatare e că blogerii sunt niște ființe compasive, care acționează pe baza proverbului prietenul la nevoie se cunoaște. Astfel că, dacă de exemplu anunți că te retragi din Sperblog, se vor găsi zece prieteni virtuali care te vor încuraja și sfătui să nu renunți, să scrii în continuare, să nu-ți faci sânge rău pentru notele primite că încă mai este timp de urcat pe podium și așa mai departe. Din păcate, proverbul nu specifică de a cui nevoie este vorba. Pentru că, dragii mei și dragele mele, în aceste cazuri eu cred că este vorba de nevoia de a da sfaturi a celor care le dau. Serios, viața e sinusoidală, uneori urci, alteori cobori, uneori intervin diverși factori, astfel încât se poate spune că lucrurile nu sunt liniare, ele comportă multiple dimensiuni, adică nu e vorba de ceva alb și negru, bun (faptul că participi) și rău (faptul că renunți). Viața e complexă iar eu cred că atunci când luăm o decizie, cel mai mult avem nevoie de cineva care să ne înțeleagă și să ne susțină și nu de cineva care să ne sfătuiască să ne răzgândim. Poate că într-o discuție intimă, privată, dacă suntem în măsură să fim intimi cu respectivul, îi putem oferi perspectiva noastră. Dar aceste încurajări publice, pe peretele de Facebook, nu știu de ce mă duc cu gândul la Martorii lui Iehova care aproape că te forțează să le accepți cărțile gratuite. Evident, pline de sfaturi de viață, întru salvarea sufletului tău. Adică sună cam fals.
Iar a doua constatare e că lumea pare a fi foarte atrasă de ideea de a scrie o carte, de a te publica la o editură clasică. Există ceva fascinație în chestia asta pe care nu mi-o explic. Sigur, mi-aș fi explicat-o înainte de '89, când practic încă nu exista internetul. Dar astăzi, nu văd cu ce este mai presus titlul de scriitor decât acela de blogăr. Pe bune, nu-i văd nici o calitate în plus, afară de faptul că unii s-ar putea să îl privească mai bine. Deci o chestie de suprafață totuși. Da, știu, cărțile au o aură de mister, de poezie, pagina scrisă, chiar dacă este veche, chiar dacă e îngălbenită de timp, sau poate cu atât mai mult, emană un câmp de sacralitate și chiar artă, te translatează într-o altă lume, iar iubitorii de cărți le consideră neprețuite. Dar trebuie să țineți cont că toată această viziune transfiguratoare asupra cărților se datorează nu materialului din care sunt ele făcute ci conținutului care le animă. O carte de poezii este vie, un roman este un alt univers care te invită să-i treci pragul. Dar un manual de istorie sau o pagină de ziar sunt banale foi imprimate cu diverse caractere. Cu alte cuvinte, conținutul este cheia, iar acest conținut se poate exprima în diverse forme. Mai nou, el se regăsește pe bloguri sau în cărți în format electronic. Formatul unui blog aduce cu sine și avantajul unei apropieri directe între autor și cititori, a posibilității ca aceștia să-l cunoască și să-i lase impresii, sub forma comentariilor, la care el poate chiar răspunde. Din punctul meu de vedere, blogul este superior unei cărți, fiind de asemenea un act de curaj și onestitate, o invitație spre sufletul celui care scrie. Și, la fel ca toate lucrurile cu adevărat bune pentru noi, vine în mod gratuit, singura investiție fiind timpul alocat de noi pentru a scrie pe el. Ca să te publici la o editură ai nevoie de bani. Iar editurile iau cea mai mare parte din încasările de pe cărți, astfel că fie câștigul tău va fi absolut simbolic, vie va trebui să vii cu bani de acasă. Ba uneori promovarea cărții cade tot în sarcina ta. Și pentru ce? Pentru a-ți mări puțin orgoliul cu statutul de scriitor publicat? Eu personal dau mai mari șanse blogurilor decât cărților de a rezista în timp. E o opinie.
Cam asta a fost ce am vrut să vă zic, aștept opiniile voastre în comentarii, fie că sunteți sau nu blogări sau membri ai Clubului Psi. :)
