Unul dintre motivele principale ale folclorului universal se referă la dubla fațetă sau pericolul pe care îl prezintă bogățiile rare ale planetei noastre. Este și cazul diamantului Hope („speranță” în limba engleză), una din cele mai spectaculoase pietre prețioase, de mărimea unui ou de porumbel și având culoarea albastră, despre care se spune că ar fi blestemată. De ce a primit acest epitet? Să descoperim împreună, mergând pe firul legendei.
Cu câteva secole în urma, un comerciant de bijuterii francez pe nume Jean-Baptiste Tavernier a intreprins o călătorie în India. De acolo, se spune, a furat o nestemată albastră - un diamant masiv, ce cca 115 carate - luând-o cu el în Franța. Bijuteria se afla pe fruntea sau capul unei statuete hinduse, înfățișând-o pe zeița Sita, și era protejat de un blestem. Odată furat, o soartă crudă s-ar fi abătut asupra oricărui om ce-l va atinge. Iar prima lui victimă a fost tocmai Tavernier, despre care există relatări că a murit sfâșiat la drumul mare de câini sălbatici, după ce a vândut diamantul.
Noul posesor al pietrei, regele Louis al XIV-a, a decis în 1673 s-o șlefuiască pentru a-i îmbunătăți strălucirea. Diamantul a trecut astfel prin prelucrări și ornări succesive, ajungând la regele Louis al XVI-ea și la soția lui, Maria Antoaneta. Aceștia și-au pierdut în timpul domniei cea mai mare parte a popularității iar în final au căzut victime ale Revoluției Franceze și au murit executați public.
În momentul capturării lor, diamantul (alături de celelalte bijuterii pe care le aveau) a fost confiscat și plasat în depozitul regal. A fost însă sustras de acolo de un grup de hoți, împreună de alte giuvaieruri. Deși mare parte din ele au fost recuperate ulterior, diamantul Hope nu a mai fost găsit. Se zvonește că un bijutier a încercat să-l taie pentru a-i schimba forma dar i-a fost furat chiar de către fiul lui, și până la urmă s-a sinucis.
A reapărut în Londra anilor 1812, la un comerciant pe nume Daniel Eliason, acesta fiind cel mai vechi moment din timp de unde putem fixa cu certitudine istoria acestui diamant. O să vă scutesc de parcursul urmat, deoarece puteți citit aceste detalii inclusiv pe Wikipedia. Pe scurt, trecând de la un posesor la altul, Hope a ajuns în cele din urmă la bijutierul american Harry Winston, care la presiunile lui George Switzer l-a donat în anul 1958 institutului Smithsonian. Astăzi el se află expus la unul din muzeele acestui institut.
Cât este adevăr și cât este mit din toată această poveste? Nimeni nu poate spune cu certitudine. Este de presupus că aura de mister din jurul diamantului a fost măcar pe alocuri exagerată, date fiind valențele pietrei. Ca să înțelegeți la ce ne referim, Hope are astăzi 45.5 carate. Pentru comparație, la Royal Diamonds, un magazin ce comercializează verighete și inele cu diamant, un inel din aur alb de numai 18 carate, cu rubine de 0,90 carate și diamante de 0,40 carate, ca cel din imaginea de mai jos, costă undeva la 6400 lei.
Dar este adevărat că pe lângă diamante conține rubine, nici aurul alb nu-i de lepădat iar prelucrarea se face în ateliere din Londra. De către magicieni albi care-i conferă inelului o aură protectoare și binefăcătoare.
În concluzie, nu toate bijuteriile de calitate sunt nefaste. Exceptând, desigur, faptul că pentru a le cumpăra, trebuie uneori să facem o gaură în buget. Poate că nici cu diamantul Hope lucrurile să nu stea cu mult diferit. În fond, toți oamenii care au trăit în anii 1800 au murit între timp, fie că l-au purtat la gât sau nu...
Cu câteva secole în urma, un comerciant de bijuterii francez pe nume Jean-Baptiste Tavernier a intreprins o călătorie în India. De acolo, se spune, a furat o nestemată albastră - un diamant masiv, ce cca 115 carate - luând-o cu el în Franța. Bijuteria se afla pe fruntea sau capul unei statuete hinduse, înfățișând-o pe zeița Sita, și era protejat de un blestem. Odată furat, o soartă crudă s-ar fi abătut asupra oricărui om ce-l va atinge. Iar prima lui victimă a fost tocmai Tavernier, despre care există relatări că a murit sfâșiat la drumul mare de câini sălbatici, după ce a vândut diamantul.
Noul posesor al pietrei, regele Louis al XIV-a, a decis în 1673 s-o șlefuiască pentru a-i îmbunătăți strălucirea. Diamantul a trecut astfel prin prelucrări și ornări succesive, ajungând la regele Louis al XVI-ea și la soția lui, Maria Antoaneta. Aceștia și-au pierdut în timpul domniei cea mai mare parte a popularității iar în final au căzut victime ale Revoluției Franceze și au murit executați public.
În momentul capturării lor, diamantul (alături de celelalte bijuterii pe care le aveau) a fost confiscat și plasat în depozitul regal. A fost însă sustras de acolo de un grup de hoți, împreună de alte giuvaieruri. Deși mare parte din ele au fost recuperate ulterior, diamantul Hope nu a mai fost găsit. Se zvonește că un bijutier a încercat să-l taie pentru a-i schimba forma dar i-a fost furat chiar de către fiul lui, și până la urmă s-a sinucis.
A reapărut în Londra anilor 1812, la un comerciant pe nume Daniel Eliason, acesta fiind cel mai vechi moment din timp de unde putem fixa cu certitudine istoria acestui diamant. O să vă scutesc de parcursul urmat, deoarece puteți citit aceste detalii inclusiv pe Wikipedia. Pe scurt, trecând de la un posesor la altul, Hope a ajuns în cele din urmă la bijutierul american Harry Winston, care la presiunile lui George Switzer l-a donat în anul 1958 institutului Smithsonian. Astăzi el se află expus la unul din muzeele acestui institut.
Cât este adevăr și cât este mit din toată această poveste? Nimeni nu poate spune cu certitudine. Este de presupus că aura de mister din jurul diamantului a fost măcar pe alocuri exagerată, date fiind valențele pietrei. Ca să înțelegeți la ce ne referim, Hope are astăzi 45.5 carate. Pentru comparație, la Royal Diamonds, un magazin ce comercializează verighete și inele cu diamant, un inel din aur alb de numai 18 carate, cu rubine de 0,90 carate și diamante de 0,40 carate, ca cel din imaginea de mai jos, costă undeva la 6400 lei.
Dar este adevărat că pe lângă diamante conține rubine, nici aurul alb nu-i de lepădat iar prelucrarea se face în ateliere din Londra. De către magicieni albi care-i conferă inelului o aură protectoare și binefăcătoare.
În concluzie, nu toate bijuteriile de calitate sunt nefaste. Exceptând, desigur, faptul că pentru a le cumpăra, trebuie uneori să facem o gaură în buget. Poate că nici cu diamantul Hope lucrurile să nu stea cu mult diferit. În fond, toți oamenii care au trăit în anii 1800 au murit între timp, fie că l-au purtat la gât sau nu...
