Rece ca gheața și uscat pe deasupra

Stimați domni, doamne și domnișoare, sau cum se zice mai nou, cititori de blog, voi ați auzit de gheață carbonică? Eu mărturisesc cu candoare că, până azi, nu. Dar azi da. Și drept urmare, m-am gândit să vă spun și vouă, ca să vă educ. Că de ce credeți că scriu eu pe blog, dacă nu întru educarea distinșilor mei readeri?

Dar să începem cu un film. Și anume „Pisica neagră, pisica albă”, o comedie în regia lui Emir Kusturica. Comedia vorbește despre viața rromilor și are, evident, actori rromi. Ceea ce n-ar fi de mirare, dacă avem în vedere etnia regizorului însuși. Povestea e despre clanuri și familii și, bineînțeles, o fată și un băiat care se plac, doar că fata este promisă altuia, care are bani, sau băiatul trebuie să se însoare cu altă fată, nu mai rețin chiar exact dar oricum, ceva telenovelă pasionantă din asta. Și mai e o bunică care o ajută pe fată, și un bunic care îl ajută pe băiat, și multă muzică și mult soare, pentru că avea Kusturica ăsta - am citit io într-un interviu - părerea că dacă nu ai foarte multe efecte speciale la dispoziție, bagi acolo mult soare și multă lumină și le iei ochii telespectatorilor. Adică v-ați prins, filmul nu-i 3D și nici n-are CGI, scene horror sau pe Steven Seagal, dar eu vă recomand să-l vedeți totuși, că-i mișto.

Oricum, la un moment dat se petrece o scenă dureros de tragică, în sensul că bunicul băiatului moare. Tocmai când afară era petrecerea în toi, că îl însurau pe băiat cu fata aia bogată și urâtă (în loc de cea pe care-o iubea el și care era săracă). Că de aia o și luat bunicul pilulele, ca să le întrerupă nunta. Când au constatat decesul, ce credeți că a făcut tatăl băiatului (și băiatul bunicului, no, înțelegeți voi sper relațiile de rudenie dintre ei)? Bineînțeles, a căutat să-l ascundă cât mai bine, și pentru asta l-au urcat în pod, să nu dea de el nuntașii. Și ca să-l țină cât mai bine conservat și să nu miroasă măcar până se termină nunta, au început să pună gheață pe el, să rămână rece. Bineînțeles că gheața nu prea stătea, și ei se tot chinuiau să-l poziționeze cât mai bine pe scaunul ăla cu bucățile de gheață pe el - care lunecau, și afară era cald, și gheața se topea, și începea să le curgă la ăștia de jos apă în cap din pod.

Probabil că altfel ar fi stat lucrurile dacă eroii noștri ar fi auzit de gheață carbonică sau gheață uscată. Respectiv dioxid de carbon în formă solidă. Care nu se topește așa ușor, că nu-i chiar pe bază de apă, ci un fel de... înghețare a aerului, dacă vreți. Poate cu ea s-ar fi descurcat mai bine. Cu atât mai mult cu cât există gheata carbonica ieftina, available on your local store sau livrabilă în 24 de ore.

La ce se folosește ea? Păi la clasicele băuturi (care sunt răcite prin intermediul ei), la evenimente cum ar fi nunți, botezuri etc, la artificii și efecte speciale pe scenă sau chiar în alimentație. Cum ziceam, eu habar n-aveam din ce se creează fumul acela de scenă, iată că acum știu și v-am spus și vouă. Iar dacă sunteți curioși, puteți afla mai multe intrând pe linkul anterior.

Vă mai spun că, în final, ca la orice comedie, bunicul nu moare, ca-n Romeo și Julieta, numai că aici până la urmă bătrânii reușesc să spargă nunta, să-i cupleze pe îndrăgostiți și să-i trimită departe, cu banii pe care-i căutau toți restul de la începutul filmului. Ca-n filme!

Gangam Style

Din ciclul cam ce se urmărește mai nou pe YouTube, astăzi avem Gangam Style. O piesă interesantă, dinamică, de proveniență asiatică (PSY), urcată pe YouTube la 15 iulie 2012. Deci da, „veche”. Ei bine, clipul este primul care a trecut de două miliarde de vizualizări pe celebrul canal video deținut de Google. Ocazie cu care cei de la YouTube i-au făcut și un fel de coroniță, apare când dai click pe unul din cei doi tipi care dansează în dreptul afișajului numărului de vizionări și arată ca în imaginea de mai jos (click pentru mărire):

Avem și o animație acolo, dar n-am stat să capturez filmul. Oricum, piesa în sine nu mi se pare ceva remarcabil. Are ritm și prinde. Și cam asta e suficient ca să ajungi în top. Nu-i așa?

Mută-te cu noi la etajul doi

Dacă te afli în frumoasa și insolita noastră capitală, sau de vrei să ajungi acolo, și mai ai ceva mobilă de cărat după tine, n-ar fi o idee rea să apelezi la o firmă specializată pe mutari mobila. Costă, dar uneori e utilă. Din mai multe puncte de vedere. În primul rând, poate că la școală ți-a plăcut mai mult matematica sau chimia decât educația fizică. Asta e bine, te-a ajutat să obții un serviciu unde îți folosești capul, poate chiar o funcție de conducere, dar din păcate ai pierdut la capitolul sport și rezistență:

Ce să mai vorbim dacă ai și un pachet feminin cu titlu de soție care cântărește de două ori cât tine, și îți aduci aminte cum te-ai șters de transpirația de pe frunte după ce ai trecut-o pragul în ziua cununiei...  Pe scurt, mobila este grea. Și e nasol să te plimbi prin ditamai orașul cu câte un fotoliu în spate. Nasol, impractic și ineficient.

În al doilea rând, timpul: o firmă specializată te poate ajuta foarte rapid. Dar de ce să apelezi la o firmă specializată, vă puteți întreba, când îl poți ruga pe un prieten să vină cu remorca și să te ajute? Păi îl poți, dacă-l ai. Aici în provincie e mai ușor. Presupun că într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, nu-i chiar așa de simplu. Nici cu existența unui prieten și nici cu deplasarea lui.

Deci am căzut de acord că niște servicii profesionale de mutări sunt de bun augur. Se practică, nu numai la noi ci și dincolo, în orice țară civilizată, la fel cum pentru a se deplasa, oamenii folosesc taxiuri. Și acum, odată stabilit că-i un lucru bun, să vă zic și la ce riscuri vă expuneți cu asta.

Dacă ne gândim puțin, fiecare meserie va atrage un anumit tip de oameni care s-o practice. Treaba cu căratul chestiilor în spate nu necesită inteligență dar necesită mușchi, așa că deseori vă puteți pomeni cu bărbați cu cefe late și ten măsliniu care vă bat la ușă în urma faptului că i-ați sunat. Vă fac o estimare, vă duc jumătate mobila după care... schimbă prețul. Că așa-i românul... adică ăsta... de culoare. Câteodată.

A pățit-o o amică de-a mea. A avut o experiență mai dubioasă cu niște zdraveni din ăștia. Deci e bine să fiți atenți și să apelați la firme serioase, în care puteți avea încredere. Care să vă facă o evaluare pe bune. Eventual cereți niște referințe, întrebați un coleg de muncă care s-a mutat recent, căutați pe net...

În încheiere, un banc. Cică Bulă locuia la etajul doi al unui bloc. Într-o zi, în apartamentul vecin cu al lui sosește o chiriașă nouă. În prima noapte, Bulă aude tot felul de zgomote ciudate, bufnituri, gemete și nu poate închide un ochi. A doua zi se întâlnește cu fata pe scări. „Ce faci dragă, ce-i cu zgomotele ălea la tine?” o întreabă el. „Mă mut!” îi răspunde ea. „Păi de abia ai sosit aici!” „Și?” zice ea. A doua noapte povestea se repetă. A treia la fel. În a patrta dimineață, Bulă dă iar nas în nas cu noua lui vecină. „Ce faci?” o întreabă el politicos. Și primește răspunsul: „Mă duc la marmacie să cumpăr niște menosept”...

I'm the biggest boss in the zoo

Așa, ca de duminică seara.


De aici.

La ce vârstă să faci școala de șofer?

Ești tânăr, ai terminat un liceu, te-ai făcut deja mangă la balul majoratului. Astfel că, major, vaccinat și cu buletin, te gândești să-ți iei o mașină. Nu să faci o facultate, că la ce mai trebuie ea în ziua de azi? Mașină, frate! Și îți pui, firesc, întrebarea: Mercedes, BMW sau Volkswagen? Că doar n-o să te întrebi cu ce bani o cumperi. Sau cum o întreții dupa aia. Pentru aia s-au inventat părinții.

Tu, tânăr și neliniștit precum ești, nu te preocupi de astfel de chestiuni financiare. Bine, până la mașină ar mai fi o problemă spinoasă: școala de șofer. Care n-ar fi așa mare problemă dacă n-ai avea o afecțiune medicală: faci alergie când auzi cuvântul școală. Nu-i  mare lucru, n-are de ce-ți fi rușine, fiecare are propriile lui probleme lui ereditare și de sănătate, a ta e cu alergia. Îți spui totuși, până la urmă, că dacă ai reușit să-ți iei (cu greu) bacul, găsești tu o metodă să copiezi și la testul auto, că doar n-or fi ăia mai stricți decât Ministerul Educației. Iar de plata școlii s-or ocupa părinții, că doar ce alt rol au?

Dacă rândurile de mai sus sună ca și cum ar fi scrise pentru tine, atunci poate ar fi cazul să faci un pas înapoi și să reflectezi puțin. Sau mai bine îți zic de pe acum un secret: o mașină se cere întreținută. În primul rând, benzina (sau motorina). Apoi, o serie de taxe și impozite. Știu că nu ești bun la matematică, dar poți intra de exemplu pe cel mai sigur calculator de impozit auto, și anume internetul, ca să-ți faci o idee numai impozitul la cât se ridică. Asigurare obligatorie, revizii tehnice și, cu timpul, piese noi.

Așa că sfatul meu, și totodată răspunsul la întrebarea din titlu, este următorul: fă școala atunci când ți-o poți plăti singur. Ideal, după ce ai un job. Desigur, cititorul s-ar putea întreba ce mă arde pe mine când își ia Xulescu troșcoletă. Că-i treaba lui dacă e imatur și zvăpăiat. Și v-aș spune că, în mod normal, nu mi-ar păsa. Dacă nu aș avea și eu de circulat, ca pieton, pe trotuar, sau ca șofer/pasager, pe stradă. Și nu m-aș intersecta, din timp în timp, cu câte un Xulescu căruia i-au luat părinții ultima sculă și care încă nu știe pe ce lume trăiește.

Dar poate că vouă nu vă pasă. În fond, e mașina lui, nu?

Ce-am avut și ce-am pierdut

Dacă ar fi să fac o comparație între trecut și viitor, atunci probabil cel mai ușor mi-ar fi să ilustrez ceea ce vreau să spun raportându-mă la perioada copilăriei. Și ca să fie totul într-o notă cât mai personală, că nu am pretenția de sociolog, o să descriu percepția mea asupra propriei copilării.

Așadar, ce-am avut? Am avut o copilărie fericită. Pe când eram eu mic, lumea se juca cu săbii de lemn, cu țevi și cornete, cu praștii etc. Alte activități serioase din acea perioadă includeau jucatul fotbalului, ascunselea, ba chiar cărți, șah și schimburi de timbre. Fetele... nu știu exact ce făceau. Adică le vedeam afară toată ziua cu păpușile lor, făcând castele de nisip, sărind coarda, jucând șotron sau desenând pe asfalt, dar aveau o grămadă de jocuri ale căror denumiri, vă mărturisesc cu modestie, nu le-am știut niciodată. :)

Cam asta am avut eu pe vremea când eram copil. Ce am pierdut? Păi, multe. Am pierdut ceea ce, într-un cuvânt, s-ar putea numi tehnologie. Jocuri pe calculator? Doar când am fost în liceu (și mai târziu), pe vremea când eram mic nu existau PC-uri. De tablete sau telefoane inteligente nu mai vorbesc. Pe atunci nu existau nici măcar telefoane mobile. Și sigur, de internet nici nu poate fi vorba. Așa că mă gândesc că am ratat prin asta o serie de jocuri și joculețe foarte frumoase sau interesante, pe care copiii de acum le joacă pe tablete sau laptopuri, și care pe vremea respectivă nici măcar nu existau.

Pe de altă parte, mă gândesc că tot ce are un avantaj are și un dezavantaj. Și vice-versa. Mai precis, e chiar așa o mare pierdere pentru mine? Păi să vedem: am fost nefericit când eram mic? Nicidecum, am avut o copilărie foarte fericită. Ea a implicat trăirea vieții. Toate prostiile pe care le făceam, toate năzdrăvăniile erau reale, palpabile. Pe atunci ne urcam în copaci și furam corcodușe. Corcodușe reale, pe care le mâncam. Nu că aș vrea să dau ca exemplu furtul, dar înțelegeți voi ideea: eram copii. În schimb, astăzi copilăria se trăiește, dacă mai putem folosi verbul ăsta, în virtual.


Astăzi copiii fură tot felul de fructe din tot felul de pomi imaginari, pe care și-i creează pe calculator. Pe Facebook, în Farmville sau în ce alte jocuri electronice mai sunt. La o petrecere sau o întâlnire cu prietenii, noi chiar ne distram. La o petrecere de azi, și ei de distrează, dar cum? Stând fiecare liniștit pe fotoliu și cu tableta în mâini, pușcând păsări imaginare sau alergând după monștri digitali. Nu vi se pare că, totuși, cumva prezentul iese în dezavantaj?

Pe de altă parte, există și posibile avantaje azi. De exemplu, o fetiță își poate comanda o papusa Lagoona Blue de pe net, în loc să și-o facă singură din pânză și lemne, cum făceau părinții noștri. Asta dacă agreează colecția Monster High (pe mine mă sperie trendul ăsta spre monstruozități, jucării care să simuleze chestii horror, desene animate cu roboți și alte asemenea: oare au efecte benefice la nivel de subconștient și sunt, per ansamblu, educative?).

O concluzie? A mea sună în felul următor: azi avem câteva avantaje, dacă reușim să folosim tehnologia pe care o avem la dispoziție cu înțelepciune. Altfel, lucrurile stau mai rău, noi devenind sclavii ei (ai tehnologiei). A voastră rămâne s-o trageți fiecare...

Mai citește cineva ziare clasice?

Lumea se modernizează și, odată cu ea, oamenii. Însă deseori omul nu se adaptează atât de ușor la noile condiții externe. Există în noi un fel de inerție, de tendință de a ne lega de lucrurile vechi, pe care le cunoșteam foarte bine, și de a respinge sau critica lucrurile noi, pe care uneori nu le înțelegem și de care inconștient ne temem. Când schimbarea implică totodată disoluția unui domeniu în care activăm, „drama” este și mai mare.

Mă gândesc acum la presa scrisă. La paginile clasice de ziar și revistă, atât de populare cu câțiva ani în urmă. Presă care acum este pe ultima sută de metri, mai are puțin și sucombă. De ce? Pentru că tehnologia a evoluat, făcând posibilă apariția internetului. Internetul a omorât presa la fel cum a omorât Poșta Română și la fel cum va omorî posturile de televiziune, dacă mă întrebați pe mine. Jurnaliștii care s-au adaptat și-au mutat articolele în online sau și-au făcut bloguri. Ceilalți continuă să critice autorii din spațiul virtual, pe motiv că mulți dintre ei nu au studii în domeniu, că oricine își poate face un site sau poate scrie ceva pe net. Să-i lăsăm să ne critice și să ne vedem de ale noastre.

Cred că într-o singură direcție ziarele clasice mai pot fi utile. Și anume în domeniul afacerilor. Surprinzător, eu creditez publicațiile locale mai mult decât pe cele naționale. De ce? Pentru că există încă afaceriști sau întreprinzători care le folosesc. Pentru că există încă pagina de anunțuri a ziarului din orașul tău, și oameni care-o citesc, pentru că au acces mai ușor la ea decât la net. Din punctul ăsta de vedere presa încă funcționează și tu te poți folosi de ea.

Dar chiar și pentru ziarele clasice de anunțuri, au apărut tot felul de utilitare pe net. De exemplu, dați o căutare pe Google după publicitate in ziarul monitorul de cluj, și veți avea o șansă să ajungeți pe pagina linkuită de mine. Ce-i acolo? Un site de unde poți comanda reclamă în orice localitate, alegând și ziarul din acel oraș unde vrei să-ți apară anunțul. Destul de mișto, mai ales când vrei să dai un anunț pentru o altă localitate decât a ta, unde nici măcar nu știi ce ziare sunt. Ei bine, unde se află acest intrument util? Tipărit undeva? Nu, el e tot pe net.

Dacă mai aveți ziare, poate de anul trecut sau mai de demult, nu le aruncați. Împăturiți-le, faceți-le poză și puneți-le bine. Pentru că va veni o vreme când mirosul de hârtie tipărită se va pierde în amintirea voastră și când le veți spune nepoților: așa se scria mai demult...