O nuntă de pomină

Am văzut cu ceva timp în urmă un videoclip amuzant. Mi-era frică (ei ași! mie nu mi-e frică de nimic) că nu-l găsesc să vi-l arăt și vouă, dar a fost primul în rezultate după „gipsy wedding funny”. Puterea Google! Deci să-l urmărim:


Nu știu cum să vă zic, dar parcă-i rupt dintr-o piesă de teatru de-a lui Caragiale. El - un lungan, care se amestecă în organizarea tehnică, trebuie să le zică la ăia care-i capul petardei, că habar n-au. :) Ea cu gabarit depășit și niște sâni măreți, care abia îi mai încap în sutien. Și apoi începe faza cu mirobolantele petarde.

Adevărul e că petardele pot fi și periculoase, de aceea sunt interzise în afara ocaziilor speciale, cum ar fi de anul nou. Sau de zilele orașului, unde la noi anul ăsta au fost cele mai faine focuri de artificii de când mă știu. Dar am văzut și cazuri de accidente, bine, mai mult la televizor. De unde provin accidentele? Fie din petarde expirate, din materiale proaste etc, fie prin folosirea lor greșită, nerespectând niște minime măsuri de siguranță. Care ar trebui, cred, să fie înscrise pe etichetă. Bine, îi clar că cei care o pățesc și se accidentează sunt de regulă copii sau tineri teribiliști. Băieți.

Cea mai amuzantă descriere pe tema am găsit-o pe un site cu petarde si artificii de vanzare, unde ni se spune: „Fără petarde, revelionul nu mai este revelion!” De acord, dar suntem în iunie. Mai bine formulați ceva cu „fără petarde, noaptea nu mai este ca ziua” sau „fără petarde, eu vara dorm!” :) Adică o descriere mai, cum să vă zic, explozivă.

Uitându-mă pe acolo, văd că prețurile merg cam de la 18 lei în sus, până unde te ține buzunarul. Puțin peste 200 la tipurile mai tari, cu 25 de focuri, dacă vrei să arunci în aer și cea mai solidă mireasă. Mie-mi plac, oricum, fetele mai slabe. :)

Câte ceva despre energia liberă

Resursele acestei planete sunt limitate. Nu toate elementele chimice și resursele naturale au același grad de utilitate sau se folosesc în aceleași domenii iar dacă extragi petrolul, fierul, cuprul, dacă defrișezi toate pădurile (resursa: lemn) etc, până la urmă vei crea o carență care se va adânci, culminând cu dispariția lor completă. În aceste condiții, se vorbește din ce în ce mai mult de energia liberă, o formă de energie care ne-ar permite să avem de exemplu curent gratuit, să avem de exemplu lucru mecanic gratuit, cu alte cuvinte ar înlocui cu succes o parte din resursele pe care le exploatăm în prezent.

În realitate însă nu există energie liberă așa cum și-o imaginează cineva care aude pentru prima dată această formulă. De ce? Pentru că și această energie provine de undeva, nu se poate manifesta din nimic, și nu se poate dezvolta la infinit. Este supusă legilor fizice care guvernează întregul univers în care ne aflăm, și unde nimic nu se pierde sau nu răsare din neant, totul se transformă.

Să luăm un exemplu cunoscut de toți: energia solară. Niște mici celule fotoelectrice captează lumina Soarelui și o transformă în energie electrică. Am auzit cu toții de ea, la fel cum am auzit de ceasuri solare, calculatoare solare și alte asemenea dispozitive, de obicei mici, dar nu neapărat: mai nou, ea se folosește și la chestii serioase, cum ar fi pentru reducerea consumului de electricitate al unei case, instalând anumite panouri mari pe sau lângă ea; dovadă în acest sens stau site-uri ca toppanourisolare.ro. Dar nici această formă de energie nu este perfect liberă. Ea este tot o conversie, provine din ceva, și anume din energia Soarelui, care este finită și la un moment dat se va termina. Doar că, în comparație cu resursele Terrei, este aproape nelimitată și practic gratuită.

Și asta e cheia în demersul de a crea energie liberă: găsirea unor forme de energie care ne înconjoară, pe care le putem prelua ușor și folosi la ce dorim noi și din care luând, nu producem o „pagubă” undeva. Gândindu-ne din prisma asta, și morile pe bază de vânt sau chiar hidrocentralele folosesc energie liberă, în sensul că apa sau curenții de aer oricum există și continuă să se producă fără a ne afecta în vreun fel dacă îi folosim în mod creator. Bineînțeles, pe măsură ce vom utiliza tot mai mult astfel de potențialități practic nelimitate, vom avea și o planetă mai sănătoasă, mai frumoasă, mai bogată.

Tehno-chineza

Vă propun o reclamă inedită. Disclaimer: e fictivă. Intră un tip într-un magazin de calculatoare. Vede afișate niște sisteme desktop, niște laptopuri, niște monitoare și niște piese componente. Le studiază puțin, apoi cere niște detalii. Vânzătorul îi răspunde ceva neinteligibil în mandarină. Sau chineză. Tipul iese fără să înțeleagă nimic, urcă în mașină și pornește. Pe drum, mașina îi face figuri. Se oprește la un service auto: trebuie să schimbe o bujie. Se dă jos, merge la mecanicii auto de acolo și-i întreabă cât costă o bujie nouă pentru modelul lui de mașină. Ăia îi răspund, la fel, ceva în chineză. În fine, tipul intră în magazinul la care facem de fapt reclamă, unde poartă o conversație cât se poate de naturală, în limba română, cu angajații de acolo. Concluzia? Noi nu vindem chinezării!

Din păcate, reclamele care sunt acum difuzate pe la televizor par făcute și ele în țara orezului. Dacă ar fi numai ele, tot ar fi bine. Dar întreaga noastră viață stă sub semnul „Made in China”. Când eram mic, prin clasele 1-4, erau ultimii ani ai lui Ceaușescu, nu prea exista mâncare, produse, piese etc. Găseai puține lucruri, și cele mai multe erau de proveniență românească. La școală, copii cu părinți mai înstăriți făceau notă discordantă: aveau stilouri chinezești! Era o chestie să ai stilou chinezesc pe vremea aia, un semn de distincție. Astăzi, de-am putea scăpa de aceste chinezării! Le am și eu, le aveți și voi. Nu mă credeți? Deschideți puțin laptopul, desfaceți șuruburile, citiți ce scrie pe piese. Samsung, Sony, Asus, indiferent de brand, toate sunt Made in China, Made in Taiwan, Made in Malaysia etc. Mână de lucru mai ieftină. Și mai harnică.

Am avut nenumărate unități de inscripționare a discurilor optice. Majoritatea mi-au clacat. Fie au început să vibreze și să nu mai citească decât CD-uri, fie să nu le mai scrie, fie ușa nu se mai deschide, fie nu se mai închide, fie pur și simplu au căzut. Made in țările mai-sus amintite, bineînțeles. Păcat că computerele nu sunt ca mașinile. Unde măcar știi că dacă-ți cumperi o piesă de BMW, este germană că BMW e o marcă nemțească. Și te ține cât trebuie, că de aia și dai banii pe ea. Sigur, există mașini mai bune și mai puțin bune, dar când dai câțiva zeci de mii de euro pe una, ai garanția calității. Când dai câteva mii de lei pe un calculator, ai garanția că procesorul e mai rapid și cu mai multe nuclee. Dar tot făcut în China.

Însă și în ce privește industria auto putem merge mai departe, respectiv la instrumentele care se folosesc în ateliere auto. Nu știu ele unde sunt făcute. De exemplu, deții un astfel de atelier și ai nevoie de un aparat de echilibrat, de unde-l iei ca să știi că e bun și își face treaba cum trebuie? Sau de un aparat de testare electronică a mașinii. Că dacă iei unul prost, riști să-ți pună un diagnostic greșit pentru mașinile ăstea noi, computerizate, pe care le testezi și unde nu vezi care-i hiba decât dacă îți arată pe ecran. Și dacă ăla dă rateuri, clientul plătește piese care de fapt nu-s stricate, pentru a-și rezolva probeme pe care de fapt nu le are, în timp ce rămâne cu defecțiunile inițiale necorectate.

Dar am ajuns deja prea departe. Ideea era că un tip intră într-un magazin să comande ceva...

In absentia

În ultima vreme am dat mai rar pe blog, o absență motivată de rațiuni obiective și subiective; în contrabalans, am adunat mai multe subiecte sau teme de scris. Printre altele zilele trecute de exemplu am intrat într-un magazin mare. Înăuntru, tot felul  de produse expuse spre vânzare. În dreptul unuia dintre ele, o etichetă: iaurt cu 4% grăsime. Era promoție. Ați întâlnit termenul de iaurt degresat? Se referă la faptul că iaurtul în cauza conține foarte puțină grăsime. Evident, din acea grăsime se fac brânza și alte produse lactate.

Așadar, comercianții noștri ce fac? Scot grăsimea din lapte, obținând un produs inferior. Mai slab. Mai puțin concentrat. Cu mai puține substanțe nutritive. Care, în mod normal, ar trebui să coste mai puțin. Și ce fac cu el? Îi fac reclamă. Pe ce mizează în spotul publicitar? Păi... tocmai pe faptul că are puțină grăsime. Culmea ironiei!

Exact ca la sticlele de Pepsi sau Cola Light. Light înseamnă ușor, iar una din rețetele acestui „ușor” este scoaterea zahărului. Ce se face cu o astel de Cola Light? Păi i se face publicitate. De ce? Pentru că e light și nu conține zahăr. Cu alte cuvinte, nu îngrașă. Problema e că gustul trebuie adus cumva la nuanța de dulce potrivită, sarcină pe care, în lipsa zahărului, o au diverse produse de sinteză, cum ar fi aspartamul. Care-i mult mai toxic. Care, consumat în cantități mari, poate chiar duce la pierderi temporare de conștiință. Motiv care face ca în unele țări europene consumul de produse alimentare ce conțin aspartam să fie interzis celor care lucrează în anumite domenii, cum ar fi piloților de avioane. Lesne de înțeles de ce.

Suntem o societate aflată la cheremul banului, al celor care scot produse pline de E-uri și pe care nu-i interesează decât profitul. Am uitat gustul unui fruct autentic, doza de sănătate și vitalitate zilnică pe care ți-o pot da niște produse naturale, bronzul natural, obținut la lumina soarelui și nu în solare, mirosul aerului proaspăt, pur de la munte, neamestecat cu noxele mașinilor sau reziduurile industriale. Toate acestea au devenit amintiri ale unor vremuri demult apuse. Astăzi, până și fructele din comerț sunt obținute cu diverse îngrășăminte care le accelerează creșterea și coacerea.

Dacă aveți bani, vă spun o idee excelentă de afaceri. Vă faceți două firme. Prima - de produse alimentare. Cu ea îndopați copiii, tinerii și adulții. A doua, o farmacie. Ea va fi la mare căutare când generațiile care au cumpărat produse alimentare de la voi vor ajunge la o anumită vârstă și vor începe să sufere de diverse boli și afecțiuni. Și astfel faceți bani din două surse: o dată îmbolnăvind oamenii, și apoi vindecându-i.

Acum câteva zile a fost, din ce am înțeles, ziua internațională anti-tutun. Am intrat azi pe un articol în care o tipă fumătoare protesta cu privire la această zi. Că adică de ce nu există și zile împotriva abuzului de dulciuri, sau de alimente. Ceea ce arată că, deși condițiile de viață sunt așa cum sunt, nici noi nu dăm dovadă de multă inteligență. Deveniți sclavi ai unor pasiuni, ni le apărăm până în pânzele albe. Mergeam odată cu trenul, și în compartiment era un fumător din ăsta înrăit, dar destul de bătrân. Un tip mai glumeț îl întreabă: „-Bade, când te lași de țigri?” „-Nu mă las”, îi răspunde ăsta.” „-Aha, am știut eu răspunsul ăsta. Adică te lasă ele pe tine.”

Balnear

Deja suntem în iunie iar afară arde asfaltul, vorba lui Caragiale, căldură mare. Astăzi în cadrul rubricii Dicționar voi vorbi despre un cuvânt de sezon: balnear.

Cuvântul „balnear” provine din franțuzescul „balnearius” și are, conform DEX '09, două sensuri. Primul sens îl pune în legătură cu băile în general. Al doilea sens pleacă de la primul și nuanțează puțin lucrurile: băi curative, vindecătoare. De altfel, o expresie binecunosuctă în care el apare este „cură balneară”.

În viață, puține lucruri sunt sigure. Unul dintre ele este faptul că aproape întotdeauna ne dorim să ne luăm concediu vara. Nu ne reușește tot timpul, dar atunci când ne reușește, ne aruncăm entuziaști ochii pe diversele site-uri și agenții de turism, căutând febril o destinație pe care să o onorăm cu prezența noastră, sau ne și imaginăm întânși pe nisipul fierbinte de pe litoralul românesc. Un criteriu pe care adeseori nu îl avem în vedere în aceste situații este dacă locul unde vrem să ajungem poate fi asociat cu cuvântul „balnear”.

România dispune de numeroase stațiuni și oferte speciale balneo cărora însă nu le prea dăm atenție când suntem tineri. Eu vă sfătuiesc să țineți cont și de acest criteriu pe viitor. Pentru că dată tot mergeți undeva să vă relaxați, de ce nu ați obține și un plus de sănătate cu ocazia asta? Ați observat de exemplu că foarte mulți pensionari aleg să meargă în astfel de stațiuni, pentru a-și ameliora diferitele afecțiuni de care suferă? De ce să nu le prevenim din timp, încă de pe acum, când suntem tineri, în loc să fie nevoie să le tratăm mai târziu?

Iar dacă vă gândiți că poate ele nu sunt la înălțimea locurilor pe care obișnuiți să le vizitați, e bine să meditați asupra faptului că nu vă puteți forma o opinie justă asupra unui lucru până când nu îl încercați. Altfel, nu faceți decât să dați dovadă de prejudecăți. De exemplu, dacă o căutare după balneo Sovata nu vă trezește interesul, vă pot spune din experiență că minele de sare de la Slănic Moldova sunt mirifice. Strâmbați din nas la auzul numelor românești? Puteți încerca un sejur Sf. Constantin și Elena, e la vecinii noștri bulgari și, mai mult, pe litoral.

Așadar, celor care mergeți în concedii, lăsați-vă laptopurile acasă, uitați de Facebook, de statul pe scaun și inhalatul noxelor de la mașini pentru o perioadă, și faceți niște băi de nămol. Poate mai târziu îmi veți mulțumi.

De ce îți place vara?

La un moment dat, părintele (jucat de Dem Rădulescu) l-a întrebat pe băiat care vacanță îi place mai mult: de vară sau de iarnă. Iar băiatul a spus că de vară, că e mai lungă. De ce e mai lungă? Pentru că la căldură, lucrurile de dilată. Nu știm dacă fericirea se dilată și ea vara, dar cu certitudine majoritatea dintre noi încercăm să ne luăm vacanțe, concedii și pauze în această perioadă. Care tocmai a început, de vreme ce suntem în 6 iunie.

O soluție pentru cei care caută unde să-și petreacă concediul sau vacanța de vară poate veni de la oferta autohtonă de sezon: munte, mare, stațiuni de la noi din țară. Pentru că fiind locale, adică nu în străinătate, costurile sunt mult mai mici (deși, dacă mă gândesc bine, prețurile în hoteluri s-ar putea să fie destul de pipărate, fapt care a făcut ca unii să prefere, de exemplu, litoralul bulgăresc). Totuși, cu multe forme de relief (litoral, câmpie, podiș, deal, munte) și patru anotimpuri, România are multe locuri frumoase care pot fi vizitate mai ales în această perioadă a anului.

Pentru cei care vor să combine prețurile mici cu vizitarea unor locuri care nu sunt de esență sau origine românească, o soluție poate fi municipiul Sebeș. Întemeiat de coloniști secui, putem presupune că veți găsi acolo mai mult decât cultura și tradiția pur-românească, pe care o aveți și acasă. Cazare vă puteți lua la hotel Clasic Sebes și de vizitat, puteți alege între: Biserica Evanghelică-Lutherană edificată în stil gotic, Turnul octogonal de lângă Mănăstirea Franciscană, rezervația geologică Râpa Roșie și altele.

Iar dacă aveți și blog, puteți să vă descrieți apoi pe el peripețiile avute. Am rezervat o camera in Poiana Brasov pe Bookingexpert.ro, ar putea să fie introducerea unui astfel de articol, și apoi să continuați cu perspectiva generală asupra orașului, locurile vizitate, prețurile, oamenii, interacțiunile cu ei, tradiția, bogăția culturală, fără să uitați, evident, să vă condimentați articolul cu pozele făcute. La final vă așterneți pe pagina virtuală impresiile și starea generală cu care ați rămas în urma călătoriei.

Dacă pozele pot să păstreze clipe și amintiri, un blog poate memora mult mai mult, fiind un jurnal al gândurilor și trăirilor voastre din trecut. Peste ani și ani veți reciti, poate, paginile scrise acum, și vă veți reaminti detaliat totul. Indiferent însă că dețineți sau nu un astfel de blog, lăsați puțin la o parte grijile zilnice, faceți o pauză la serviciu și mergeți undeva să vă relaxați. Pentru că suntem deja în 6 iunie, și este vară, iar vara concediile se dilată...

O perspectivă asupra inteligenței

Am citit mai demult un articol într-un ziar online, nu mai rețin exact care, articol ce debuta cu o întâmplare din viața autorului. Cândva, acesta asistase la o discuție dintre un profesor universitar român cotat ca foarte deștept și un străin venit în vizită la noi. La un moment dat, străinul l-a întrebat pe profesor: „Dacă sunteți atât de deștept, de ce nu sunteți bogat?” Întrebarea l-a pus într-o serioasă dificultate pe interlocutor, care a început să se încurce, bâlbâie și fâstâcească. Într-un final, răspunsul a venit pe filiera că la noi în țară cu inteligența nu faci nimic, ca să reușești îți trebuie tupeu, pile, șmecherie. Concluzie pe care a preluat-o și jurnalistul respectiv și pe care și-a bazat, de altfel, articolul citit de mine.

Ei bine, dați-mi voie să vă spun că atât profesorul în cauză cât și jurnalistul se înșeală. De ce? Pentru că inteligența chiar te ajută să faci bani (în aceeași măsură în care prostia te face să-i pierzi). Să luăm un exemplu. Să zicem că X vrea să își deschidă o firmă. Se gândește el puțin și se decide asupra unui magazin alimentar. Raționamentul este următorul: toată lumea mănâncă, deci întotdeauna va exista cerere de pâine, zahăr, ulei, lapte etc. Și astfel X ia un împrumut de la bancă iar cu banii obținuți își face un SRL, închiriază un spațiu comercial, angajează personal etc. Și se pune pe treabă. Ce părere aveți, care-s șansele lui de reușită?

Cel mai probabil, în câteva luni X va da faliment. De ce? Pentru că a omis să factorizeze în ecuație oferta de produse alimentare. Chiar dacă există cerere, sau poate tocmai de aceea, există nenumărate chioșcuri și magazine de unde poți cumpăra pâine, lapte etc. Mai mult, unele supermarketuri cumpără în cantități mari și primesc discounturi pe măsură, având posibilitatea de a oferi niște prețuri la care X nu are cum să se alinieze. Urmarea? X a pierdut timp și bani pentru că nu a avut un plan de afaceri solid, bazat pe o gândire inteligentă și creativă. Altfel, și-ar fi deschis poate un magazin de articole de pescuit, pentru care deși există mult mai puțină cerere, nu există nicio ofertă în zona lui.

Acest exemplu simplu ne arată că inteligența produce efecte în exterior. Iar eu spun că produce efecte întotdeauna. Prin asta se poate ea măsura. Simplul fapt că ești capabil de conexiuni și deducții logice este irelevant dacă nu reușești să punctezi cumva, să le transformi într-un avantaj. Avantajul poate însemna multe lucruri: fie bani, fie timp liber mai mult, fie o iubită care inițial nu voia să fie cu tine etc. Dar ideea rămâne: inteligența se măsoară prin rezultatele ei. Degeaba știi să rezolvi ecuații matematice complicate dacă nu poți traduce asta într-un avantaj palpabil, concret. De ce? Păi pentru că dispui de material genetic și mori de foame în timp ce alții, mult mai puțin dotați, se descurcă mai bine ca tine. Nu-i ăsta semn de prostie din partea ta?

Definiție: Inteligența este capacitatea de a-ți gestiona și fructifica la maxim resursele fizice, intelectuale și spirituale native.

Din dezavantajele orașelor mari

Orașele mari au, bineînțeles, o serie de avantaje vizibile cu ochiul liber sau de către fiecare. Spre exemplu, un astfel de avantaj constă în posibilitățile mărite de angajare. Asta nu înseamnă doar locuri de muncă mai multe într-un anumit sector, ci și domenii variate de activitate, de la cele mai de jos meserii (tâmplar, brutar, instalator, manipulant etc) până la joburi în domenii legate de știință și cercetare, specializări avansate (medic, avocat etc), publicitate și mass-media, internet etc. Joburi pe care, uneori, le poți practica de acasă. Un alt exemplu, nivelul salariilor este mai mare (deși, în contrabalans, viața este mai scumpă) decât într-un orășel de provincie.

Totuși, într-un orășel de provincie lucrurile decurg destul de smooth (lin, ușor, previzibil? unele cuvinte englezești sunt pur și simplu foarte dificil de tradus în română) în fiecare zi. Ești prieten cu toată lumea, toată lumea te știe. Ai nevoie de ceva, se rezolvă. Se strică instalația de apă din baie? Ți-o repară vecinul. Că-i instalator de meserie sau în timpul liber. Adică atunci când nu-l găsești în barul de după colț. Iar dacă nu vecinul, prietenul lui. Că oricum știe pe cineva, că-i orașul mic, se cunosc unii pe alții locuitorii lui, chiar foarte bine. Ce te faci însă dacă să zicem te afli în capitală și meșterești într-o zi ceva la un aparat, după care se produce un scurt-circuit și rămâi în întuneric? Trebuie să găsești un electrician bucuresti. De unde-l iei?

Zilele trecute a coborât vecina de sus până la mine și mi-a spus că i-a luat foc tabloul de curent. Pe bune. Bine, a oprit curentul, evident, dar nu mai avea curajul să-l pornească, să nu facă din nou flamă. M-a rugat să-i dau un număr unde să poată suna. I-am dat numărul regiei de electricitate din localitatea noastră. Dacă i s-ar fi năzărit să cumpere un metru cub de lemne, i-aș fi dat numărul a 2-3 persoane de unde putea cumpăra așa ceva. În București ce te faci? Că nu îl cunoști și nu ești în relații apropiate nici măcar cu vecinul de scară. Deseori nici nu știi foarte bine cu ce se ocupă. Pe cine să suni, dacă ai o problemă?

De aceea este bun internetul. E adevărat că nu toate firmele au site, dar treaba lor, cele care nu au pierd. Altfel, ca cetățean de rând, n-ar fi o idee rea să-ți faci un fel de listă cu domenii de care ai putea avea nevoie de ajutor specializat și urgent: electricitate (se ia curentul, ai nevoie rapid de lumină ca să-ți termini proiectul la calculator), instalații (se rupe o țeavă de apă și îți face inundație), tâmplărie etc. Bine, mai putem adăuga: medic de urgență, dentist etc. O listă cu așa ceva, și în timpul liber parcurse site-urile de profil, și adăugate pe listă. Dacă ai nevoie, consulți lista.

Pentru că, oricât de bărbat ai fi, sau oricât de macho ar fi soțul ori iubitul, cu electricitatea nu te poți juca. La bătut un cui mai merge, la uns o balama iarăși, hai că și la schimbat un întrerupător sau o siguranță de la tablou. Dar deja de la schimba o priză, adăugată împământare sau alte asemenea - e puțin cam cu risc. Dacă mă înțelegeți. Așa că mai bine nu.

Sumarizând: în cât timp găsiți un meseriaș dacă locuiți în capitală și aveți nevoie de el? Preferabil unul care să se și prezinte la ora stabilită.

Înțelepciunea mea este jocul

Era un fel de proverb:

Copilul râde:
- Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă:
- Jocul și înțelepciunea mea e iubirea!
Bătrânul tace:
- Iubirea și jocul meu e înțelepciunea.

Din păcate, trăim într-o societate din ce în ce mai artificială, în care ne-am rătăcit de la sensul nostru inerent de a fi și am ajuns să orbecăim în întuneric, avizi de cât mai multe posesiuni materiale, ducând o viață fie monotonă și rutinată la serviciu, fie ireală în mediul virtual (online, pe Facebook, cu prieteni pe care nici măcar nu i-am văzut vreodată în carne și oase), fie încorsetată de prea multă tehnologie. Lipsa firescului se vede și se simte peste tot. Inclusiv la generația tânără. S-ar zice că cel puțin ei, copiii, ar trebui să fie protejați de asaltul erei digitale și al societății de consum, că n-au cum să-și piardă jocul. Dar nu, nici măcar ei nu au scăpat. Și îi vedem zilnic butonând la ipad, smartphone, tabletă sau un alt dispozitiv similar, în loc să-și trăiască copilăria fugind și jucându-se în mod natural, spontan, cu alții de vârsta lor.

Există, este adevărat, și excepții. La țară de exemplu, unde impactul tehnologiei nu este încă atât de mare, mai vedem copii care chiar se bucură de natură, și de soare, și de apă, și de copaci. Urcatul în copaci, o îndeletnicire pe care personal n-am avut condițiile necesare s-o practic foarte mult, dar atât cât am practicat-o, pe când eram la bunici, mi-a lăsat niște urme adânci în suflet și amintiri plăcute în minte. Să încerci să atingi cerul, sau măcar văzduhul, să privești totul de sus, la propriu: casa, vecinătatea, să vezi lucruile dintr-o altă perspectivă.

La orașe excepțiile constau în părinții care-și educă bine fiii sau fiicele, care nu le cumpără calculatoare și telefoane mobile încă de pe vremea gânguritului, care organizează petreceri clasice de ziua lor sau, dacă nu au timp și inspirație, angajează niște clovni, zâne sau ursitoare botez profesioniste. S-a ajuns, iată, la acest paradox că trebuie să plătim pentru a-i învăța pe cei mici să se bucure din nou de vârsta pe care o au în mod natural. Poate că însă merită.

Deci da, există și cazuri sănătoase. Dar acum câțiva zeci de ani, pe vremea părinților noștri, nici măcar nu se punea problema lor. Pentru că atunci nu existau Moși Crăciuni la televizor. Atunci Moșul bătea iarna la ușă în carne și oase, acoperit cu un cojoc gros și purtând o barbă albă și lungă, și dăruia copiilor cadouri, după ce aceștia îi recitau poezii și îi promiteau că vor fi buni și cuminți în anul ce vine. Iar ei, copiii, trăiau într-o lume de vis, o lume nemercantilă, în care totul avea un înțeles aparte, râul, ramul, steaua pe care și-i făceau la colindat sau oul primit cu ocazia sărbătorilor de Paște.

Poate că nu aveau jucăriile sofisticate, trenulețele cu baterii și roboții transformers care există azi. Dar poate că erau, în modul lor simplu și firesc de a fi, mai fericiți decât suntem noi sau decât sunt copiii noștri.

Rece ca gheața și uscat pe deasupra

Stimați domni, doamne și domnișoare, sau cum se zice mai nou, cititori de blog, voi ați auzit de gheață carbonică? Eu mărturisesc cu candoare că, până azi, nu. Dar azi da. Și drept urmare, m-am gândit să vă spun și vouă, ca să vă educ. Că de ce credeți că scriu eu pe blog, dacă nu întru educarea distinșilor mei readeri?

Dar să începem cu un film. Și anume „Pisica neagră, pisica albă”, o comedie în regia lui Emir Kusturica. Comedia vorbește despre viața rromilor și are, evident, actori rromi. Ceea ce n-ar fi de mirare, dacă avem în vedere etnia regizorului însuși. Povestea e despre clanuri și familii și, bineînțeles, o fată și un băiat care se plac, doar că fata este promisă altuia, care are bani, sau băiatul trebuie să se însoare cu altă fată, nu mai rețin chiar exact dar oricum, ceva telenovelă pasionantă din asta. Și mai e o bunică care o ajută pe fată, și un bunic care îl ajută pe băiat, și multă muzică și mult soare, pentru că avea Kusturica ăsta - am citit io într-un interviu - părerea că dacă nu ai foarte multe efecte speciale la dispoziție, bagi acolo mult soare și multă lumină și le iei ochii telespectatorilor. Adică v-ați prins, filmul nu-i 3D și nici n-are CGI, scene horror sau pe Steven Seagal, dar eu vă recomand să-l vedeți totuși, că-i mișto.

Oricum, la un moment dat se petrece o scenă dureros de tragică, în sensul că bunicul băiatului moare. Tocmai când afară era petrecerea în toi, că îl însurau pe băiat cu fata aia bogată și urâtă (în loc de cea pe care-o iubea el și care era săracă). Că de aia o și luat bunicul pilulele, ca să le întrerupă nunta. Când au constatat decesul, ce credeți că a făcut tatăl băiatului (și băiatul bunicului, no, înțelegeți voi sper relațiile de rudenie dintre ei)? Bineînțeles, a căutat să-l ascundă cât mai bine, și pentru asta l-au urcat în pod, să nu dea de el nuntașii. Și ca să-l țină cât mai bine conservat și să nu miroasă măcar până se termină nunta, au început să pună gheață pe el, să rămână rece. Bineînțeles că gheața nu prea stătea, și ei se tot chinuiau să-l poziționeze cât mai bine pe scaunul ăla cu bucățile de gheață pe el - care lunecau, și afară era cald, și gheața se topea, și începea să le curgă la ăștia de jos apă în cap din pod.

Probabil că altfel ar fi stat lucrurile dacă eroii noștri ar fi auzit de gheață carbonică sau gheață uscată. Respectiv dioxid de carbon în formă solidă. Care nu se topește așa ușor, că nu-i chiar pe bază de apă, ci un fel de... înghețare a aerului, dacă vreți. Poate cu ea s-ar fi descurcat mai bine. Cu atât mai mult cu cât există gheata carbonica ieftina, available on your local store sau livrabilă în 24 de ore.

La ce se folosește ea? Păi la clasicele băuturi (care sunt răcite prin intermediul ei), la evenimente cum ar fi nunți, botezuri etc, la artificii și efecte speciale pe scenă sau chiar în alimentație. Cum ziceam, eu habar n-aveam din ce se creează fumul acela de scenă, iată că acum știu și v-am spus și vouă. Iar dacă sunteți curioși, puteți afla mai multe intrând pe linkul anterior.

Vă mai spun că, în final, ca la orice comedie, bunicul nu moare, ca-n Romeo și Julieta, numai că aici până la urmă bătrânii reușesc să spargă nunta, să-i cupleze pe îndrăgostiți și să-i trimită departe, cu banii pe care-i căutau toți restul de la începutul filmului. Ca-n filme!

Mută-te cu noi la etajul doi

Dacă te afli în frumoasa și insolita noastră capitală, sau de vrei să ajungi acolo, și mai ai ceva mobilă de cărat după tine, n-ar fi o idee rea să apelezi la o firmă specializată pe mutari mobila. Costă, dar uneori e utilă. Din mai multe puncte de vedere. În primul rând, poate că la școală ți-a plăcut mai mult matematica sau chimia decât educația fizică. Asta e bine, te-a ajutat să obții un serviciu unde îți folosești capul, poate chiar o funcție de conducere, dar din păcate ai pierdut la capitolul sport și rezistență:

Ce să mai vorbim dacă ai și un pachet feminin cu titlu de soție care cântărește de două ori cât tine, și îți aduci aminte cum te-ai șters de transpirația de pe frunte după ce ai trecut-o pragul în ziua cununiei...  Pe scurt, mobila este grea. Și e nasol să te plimbi prin ditamai orașul cu câte un fotoliu în spate. Nasol, impractic și ineficient.

În al doilea rând, timpul: o firmă specializată te poate ajuta foarte rapid. Dar de ce să apelezi la o firmă specializată, vă puteți întreba, când îl poți ruga pe un prieten să vină cu remorca și să te ajute? Păi îl poți, dacă-l ai. Aici în provincie e mai ușor. Presupun că într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, nu-i chiar așa de simplu. Nici cu existența unui prieten și nici cu deplasarea lui.

Deci am căzut de acord că niște servicii profesionale de mutări sunt de bun augur. Se practică, nu numai la noi ci și dincolo, în orice țară civilizată, la fel cum pentru a se deplasa, oamenii folosesc taxiuri. Și acum, odată stabilit că-i un lucru bun, să vă zic și la ce riscuri vă expuneți cu asta.

Dacă ne gândim puțin, fiecare meserie va atrage un anumit tip de oameni care s-o practice. Treaba cu căratul chestiilor în spate nu necesită inteligență dar necesită mușchi, așa că deseori vă puteți pomeni cu bărbați cu cefe late și ten măsliniu care vă bat la ușă în urma faptului că i-ați sunat. Vă fac o estimare, vă duc jumătate mobila după care... schimbă prețul. Că așa-i românul... adică ăsta... de culoare. Câteodată.

A pățit-o o amică de-a mea. A avut o experiență mai dubioasă cu niște zdraveni din ăștia. Deci e bine să fiți atenți și să apelați la firme serioase, în care puteți avea încredere. Care să vă facă o evaluare pe bune. Eventual cereți niște referințe, întrebați un coleg de muncă care s-a mutat recent, căutați pe net...

În încheiere, un banc. Cică Bulă locuia la etajul doi al unui bloc. Într-o zi, în apartamentul vecin cu al lui sosește o chiriașă nouă. În prima noapte, Bulă aude tot felul de zgomote ciudate, bufnituri, gemete și nu poate închide un ochi. A doua zi se întâlnește cu fata pe scări. „Ce faci dragă, ce-i cu zgomotele ălea la tine?” o întreabă el. „Mă mut!” îi răspunde ea. „Păi de abia ai sosit aici!” „Și?” zice ea. A doua noapte povestea se repetă. A treia la fel. În a patrta dimineață, Bulă dă iar nas în nas cu noua lui vecină. „Ce faci?” o întreabă el politicos. Și primește răspunsul: „Mă duc la marmacie să cumpăr niște menosept”...

La ce vârstă să faci școala de șofer?

Ești tânăr, ai terminat un liceu, te-ai făcut deja mangă la balul majoratului. Astfel că, major, vaccinat și cu buletin, te gândești să-ți iei o mașină. Nu să faci o facultate, că la ce mai trebuie ea în ziua de azi? Mașină, frate! Și îți pui, firesc, întrebarea: Mercedes, BMW sau Volkswagen? Că doar n-o să te întrebi cu ce bani o cumperi. Sau cum o întreții dupa aia. Pentru aia s-au inventat părinții.

Tu, tânăr și neliniștit precum ești, nu te preocupi de astfel de chestiuni financiare. Bine, până la mașină ar mai fi o problemă spinoasă: școala de șofer. Care n-ar fi așa mare problemă dacă n-ai avea o afecțiune medicală: faci alergie când auzi cuvântul școală. Nu-i  mare lucru, n-are de ce-ți fi rușine, fiecare are propriile lui probleme lui ereditare și de sănătate, a ta e cu alergia. Îți spui totuși, până la urmă, că dacă ai reușit să-ți iei (cu greu) bacul, găsești tu o metodă să copiezi și la testul auto, că doar n-or fi ăia mai stricți decât Ministerul Educației. Iar de plata școlii s-or ocupa părinții, că doar ce alt rol au?

Dacă rândurile de mai sus sună ca și cum ar fi scrise pentru tine, atunci poate ar fi cazul să faci un pas înapoi și să reflectezi puțin. Sau mai bine îți zic de pe acum un secret: o mașină se cere întreținută. În primul rând, benzina (sau motorina). Apoi, o serie de taxe și impozite. Știu că nu ești bun la matematică, dar poți intra de exemplu pe cel mai sigur calculator de impozit auto, și anume internetul, ca să-ți faci o idee numai impozitul la cât se ridică. Asigurare obligatorie, revizii tehnice și, cu timpul, piese noi.

Așa că sfatul meu, și totodată răspunsul la întrebarea din titlu, este următorul: fă școala atunci când ți-o poți plăti singur. Ideal, după ce ai un job. Desigur, cititorul s-ar putea întreba ce mă arde pe mine când își ia Xulescu troșcoletă. Că-i treaba lui dacă e imatur și zvăpăiat. Și v-aș spune că, în mod normal, nu mi-ar păsa. Dacă nu aș avea și eu de circulat, ca pieton, pe trotuar, sau ca șofer/pasager, pe stradă. Și nu m-aș intersecta, din timp în timp, cu câte un Xulescu căruia i-au luat părinții ultima sculă și care încă nu știe pe ce lume trăiește.

Dar poate că vouă nu vă pasă. În fond, e mașina lui, nu?

Ce-am avut și ce-am pierdut

Dacă ar fi să fac o comparație între trecut și viitor, atunci probabil cel mai ușor mi-ar fi să ilustrez ceea ce vreau să spun raportându-mă la perioada copilăriei. Și ca să fie totul într-o notă cât mai personală, că nu am pretenția de sociolog, o să descriu percepția mea asupra propriei copilării.

Așadar, ce-am avut? Am avut o copilărie fericită. Pe când eram eu mic, lumea se juca cu săbii de lemn, cu țevi și cornete, cu praștii etc. Alte activități serioase din acea perioadă includeau jucatul fotbalului, ascunselea, ba chiar cărți, șah și schimburi de timbre. Fetele... nu știu exact ce făceau. Adică le vedeam afară toată ziua cu păpușile lor, făcând castele de nisip, sărind coarda, jucând șotron sau desenând pe asfalt, dar aveau o grămadă de jocuri ale căror denumiri, vă mărturisesc cu modestie, nu le-am știut niciodată. :)

Cam asta am avut eu pe vremea când eram copil. Ce am pierdut? Păi, multe. Am pierdut ceea ce, într-un cuvânt, s-ar putea numi tehnologie. Jocuri pe calculator? Doar când am fost în liceu (și mai târziu), pe vremea când eram mic nu existau PC-uri. De tablete sau telefoane inteligente nu mai vorbesc. Pe atunci nu existau nici măcar telefoane mobile. Și sigur, de internet nici nu poate fi vorba. Așa că mă gândesc că am ratat prin asta o serie de jocuri și joculețe foarte frumoase sau interesante, pe care copiii de acum le joacă pe tablete sau laptopuri, și care pe vremea respectivă nici măcar nu existau.

Pe de altă parte, mă gândesc că tot ce are un avantaj are și un dezavantaj. Și vice-versa. Mai precis, e chiar așa o mare pierdere pentru mine? Păi să vedem: am fost nefericit când eram mic? Nicidecum, am avut o copilărie foarte fericită. Ea a implicat trăirea vieții. Toate prostiile pe care le făceam, toate năzdrăvăniile erau reale, palpabile. Pe atunci ne urcam în copaci și furam corcodușe. Corcodușe reale, pe care le mâncam. Nu că aș vrea să dau ca exemplu furtul, dar înțelegeți voi ideea: eram copii. În schimb, astăzi copilăria se trăiește, dacă mai putem folosi verbul ăsta, în virtual.


Astăzi copiii fură tot felul de fructe din tot felul de pomi imaginari, pe care și-i creează pe calculator. Pe Facebook, în Farmville sau în ce alte jocuri electronice mai sunt. La o petrecere sau o întâlnire cu prietenii, noi chiar ne distram. La o petrecere de azi, și ei de distrează, dar cum? Stând fiecare liniștit pe fotoliu și cu tableta în mâini, pușcând păsări imaginare sau alergând după monștri digitali. Nu vi se pare că, totuși, cumva prezentul iese în dezavantaj?

Pe de altă parte, există și posibile avantaje azi. De exemplu, o fetiță își poate comanda o papusa Lagoona Blue de pe net, în loc să și-o facă singură din pânză și lemne, cum făceau părinții noștri. Asta dacă agreează colecția Monster High (pe mine mă sperie trendul ăsta spre monstruozități, jucării care să simuleze chestii horror, desene animate cu roboți și alte asemenea: oare au efecte benefice la nivel de subconștient și sunt, per ansamblu, educative?).

O concluzie? A mea sună în felul următor: azi avem câteva avantaje, dacă reușim să folosim tehnologia pe care o avem la dispoziție cu înțelepciune. Altfel, lucrurile stau mai rău, noi devenind sclavii ei (ai tehnologiei). A voastră rămâne s-o trageți fiecare...

Mai citește cineva ziare clasice?

Lumea se modernizează și, odată cu ea, oamenii. Însă deseori omul nu se adaptează atât de ușor la noile condiții externe. Există în noi un fel de inerție, de tendință de a ne lega de lucrurile vechi, pe care le cunoșteam foarte bine, și de a respinge sau critica lucrurile noi, pe care uneori nu le înțelegem și de care inconștient ne temem. Când schimbarea implică totodată disoluția unui domeniu în care activăm, „drama” este și mai mare.

Mă gândesc acum la presa scrisă. La paginile clasice de ziar și revistă, atât de populare cu câțiva ani în urmă. Presă care acum este pe ultima sută de metri, mai are puțin și sucombă. De ce? Pentru că tehnologia a evoluat, făcând posibilă apariția internetului. Internetul a omorât presa la fel cum a omorât Poșta Română și la fel cum va omorî posturile de televiziune, dacă mă întrebați pe mine. Jurnaliștii care s-au adaptat și-au mutat articolele în online sau și-au făcut bloguri. Ceilalți continuă să critice autorii din spațiul virtual, pe motiv că mulți dintre ei nu au studii în domeniu, că oricine își poate face un site sau poate scrie ceva pe net. Să-i lăsăm să ne critice și să ne vedem de ale noastre.

Cred că într-o singură direcție ziarele clasice mai pot fi utile. Și anume în domeniul afacerilor. Surprinzător, eu creditez publicațiile locale mai mult decât pe cele naționale. De ce? Pentru că există încă afaceriști sau întreprinzători care le folosesc. Pentru că există încă pagina de anunțuri a ziarului din orașul tău, și oameni care-o citesc, pentru că au acces mai ușor la ea decât la net. Din punctul ăsta de vedere presa încă funcționează și tu te poți folosi de ea.

Dar chiar și pentru ziarele clasice de anunțuri, au apărut tot felul de utilitare pe net. De exemplu, dați o căutare pe Google după publicitate in ziarul monitorul de cluj, și veți avea o șansă să ajungeți pe pagina linkuită de mine. Ce-i acolo? Un site de unde poți comanda reclamă în orice localitate, alegând și ziarul din acel oraș unde vrei să-ți apară anunțul. Destul de mișto, mai ales când vrei să dai un anunț pentru o altă localitate decât a ta, unde nici măcar nu știi ce ziare sunt. Ei bine, unde se află acest intrument util? Tipărit undeva? Nu, el e tot pe net.

Dacă mai aveți ziare, poate de anul trecut sau mai de demult, nu le aruncați. Împăturiți-le, faceți-le poză și puneți-le bine. Pentru că va veni o vreme când mirosul de hârtie tipărită se va pierde în amintirea voastră și când le veți spune nepoților: așa se scria mai demult...

Obiective turistice din România

Contrar aparențelor, titlul (și articolul în sine) nu se adresează doar turiștilor străini. Iar asta din două motive. Primul e că străinii nu prea vorbesc româna și deci le-ar fi greu să înțeleagă ce am scris eu aici. Iar al doilea e că există foarte mulți români care nu-și cunosc țara. De exemplu, la câțiva zeci de kilometri de ei se află casa în care a locuit un mare scriitor român, devenită între timp muzeu, iar ei nici măcar nu au pus vreodată piciorul în ea. Sau pe prispa ei. Sau prin împrejurimi. Înțelegeți voi ideea.

Indiferent de naționalitate, acum că a început să se încălzească și putem spune că este perioada de debut al concediilor de primăvară-vară, se pune problema: ce să vizitezi la noi în țară? Ei bine, în loc să vă prezint o listă parțială și subiectivă de obiective turistice românești, văzute din prisma umilului dvs subsemnat, adică eu, îmi face o deosebită plăcere să vă prezint un portal care se ocupă cu așa ceva. Adică centralizează și oferă informații despre cam ce-ar putea fi interesant de vizitat de prin țărișoara noastră. În găsiți pe www.cesavezi.ro și chiar așa se numește: Ce să vezi.

Nu o să insist pe funcționalitate, hartă, filtre de căutare și alte asemenea detalii. Suficient să spun că există un astfel de site sau proiect sau portal, numiți-l cum vreți, și că ideea în sine este foarte frumoasă. Așa că, pentru cei care sunteți amatori (sau profesioniști) de excursii, cred că vă va face o mare plăcere să-l vizitați, și eventual să vă lăsați propriile opinii sau impresii despre unele zone descrise acolo.

Turism plăcut!

Lemnul și importanța lui

De mic copil am fost fascinat de lemn. De exemplu, mă visam și îmi imaginam cum locuiam undeva într-o pădure, sau o cutreieram, sau mă ascundeam în ea. Pădurea juca pentru psihicul meu de copil un rol matern, de protecție, de casă. Sunt convins că pentru multe alte persoane codrul are un rol special în subconștient. De exemplu, o fostă iubită mi-a zis că avea un fel de fantezie sau imagine care se repeta, cu ea locuind într-o casă din mijlocul unei păduri, casă foarte împodobită pe dinafară dar cu un interior simplu.

Pe mine mă atrăgeau filmele în care nepotul mergea la țară, unde unchiul sau bunicul avea un fel de atelier, în care prelucra lemnul. Bineînțeles, nu mă refer deloc la gaterele noaste mioritice, unde se măcelăresc bușteni din pure considerații pecuniare (adică bănești), ci la meșteșugul de prelucrare a lemnului, de transformare a lui în ceva util: un scaun, o ușă, elemente care combină tâmplăria cu arta. Un coș de nuiele. Le vedem încă la unii țigani, prin piețe. O ramă din lemn pentru un tablou.

Din păcate astăzi satele sunt goale iar cei rămași sunt fie bătrâni, fie dezinteresați de lemn din acest punct de vedere. Deși, poate, n-ar trebui să fie. Am văzut de exemplu un reportaj în care o tipă pasionată de așa ceva achiziționa scaune, fotolii și balansoare vechi sau foarte vechi de la țărani, le repara (căci multe erau stricate), le întărea, le vopsea, le lăcuia și apoi le vindea la străini pe prețuri extrem de mari. Și prin asta câștiga o mulțime de bani practicând un hobby. Ce-i drept, scaunele arătau la final ca niște adevărate piese mobiliere de lux.

Folosirea lemnului nobil ca semn al luxului este una din dovezile că acesta nu și-a pierdut încă valoarea. Astăzi avem cabane și chiar case moderne din lemn, și mă refer aici la case dotate cu cele mai noi facilități și construite pe baza ultimelor tehnologii din domeniu, mașini cu borduri de lemn, ba chiar unele teme de site-uri sau interfețe pentru jocuri (de exemplu de șah) au variante „wooden”. Poate pentru că copacii sunt un element de legătură cu natura, de care avem atât de multă nevoie în ziua de azi.

Dacă ar fi să locuiți undeva izolat, departe de zgomotul orașelor, în plină natură, unde v-ați imagina? Presupunând că ați dispune de tot confortul? Într-o casă din lemn, putând funcționa ca o cabană dar fiind simultan dotată cu ultimele facilități și accesorii, este răspunsul pe care vi l-aș da eu în acest moment.

Din păcate însă, defrișările continuă în România...

Fetele și fascinația lor

Bărbații, după cum se știe, sunt fascinați de femei. Femeile, după cum se știe, sunt fascinate de... haine. :) Ok, să nu exagerăm. Există și alte lucruri care ne fascinează pe noi, membrii sexului tare. Cum ar fi berea, fotbalul, mașinile și, ocazional, sportul sau tehnologia. Pe femei însă nu le fascinează decât lucrurile care țin de înfățișare, cu alte cuvinte care le fac să arate bine: cerceii, bijuteriile în general, hainele și pantofii. Oh, pantofii! Sandale, pantofi, botine dama, tocuri, cizme dama din piele intoarsa, platforme, toate au un loc special în mintea, inima și dulapul unei femei. Deși, uneori, ele sunt purtate o singură dată și apoi aruncate sau ignorate cu desăvârșire. Nu râdeți, am văzut cazuri.

Cred că o fată ar sta o oră în fața unei oglinzi, întrebându-se dacă fusta se asortează cu ceasul sau ce bluză o pune mai bine în evidență. Să fie un decolteu adânc? Sau ceva mai convențional? Dar dacă încearcă bluza aceea albastră, cumpărată anul trecut și purtată niciodată? Sau poate primăvara merge mai mult un roz? Vai... dar cu asta nu-mi stă așa de bine! - se gândește ea, probând a cincea pereche. Timp în care iubitul o așteaptă din ce în ce mai impacientat. „Cum artăt?” îl întreabă ea. „Foarte bine”, îi zice el prima dată. „Și cu asta arăți minunat”, o gratulează la a doua încercare. „Orice ai purta, ești frumoasă!” îi spune a treia oară. După un timp, se plictisește: „Ia orice pe tine și hai să mergem!”

Din păcate, „orice”-ul din mintea bărbatului nu se asortează cu geanta ei. Ahh, și cu asta și-a amintit de geantă! Că a văzut un model săptămâna trecută. Dă fuga după laptop și apucă să caute: preturi genti piele. Că așa a ajuns pe acel site data trecută. Din păcate, Google n-o mai ajută și de data asta, spre disperarea iubitului ei, care o așteaptă cu un ochi la ceas și cu unul la monitor: „Comand-o pe aia, că e perfectă! Acum hai să mergem!”

Și totuși, ele nu înțeleg un lucru simplu. Că nouă ne plac oricum, indiferent de ce haine poartă. Și chiar de-ar fi să le dea pe toate jos, nu ne-am supăra. De fapt, ne-ar plăcea și mai tare...

Titirez.ro, un site util

După feedback-ul pozitiv dar totuși timid pe care l-am primit la acest articol (în care prezentam câteva principii de bază pentru o afacere de succes, exemplificând pintr-un site interesant de anunțuri imobiliare), astăzi o să revin cu câteva precizări utile, mai ales, din perspectiva unui om simplu, care nu se gândește să-și deschidă o afacere ci doar să se mute. Pentru că un site foarte bine gândit și conceput, ce poate sta drept model celor care vor să-și facă afaceri pe net, înseamnă totodată o serie de vizitatori și implicit clienți mulțumiți. Pentru acești potențiali clienți, așadar, scriu acum.

Titirez.ro este un portal de anunțuri imobiliare. În mod cert nu-i primul portal de acest gen, după cum tot în mod sigur nu va fi nici ultimul. Dar ce are diferit față de alte site-uri din domeniu este flexibilitatea cu care poate fi folosit. Spre exemplu, linkul anterior e pus pe ofertele de chirii din Rahova. Evident, posibilitatea de a filtra anunțurile după un anumit criteriu (în cazul nostru sunt trei: tipul ofertei, imobilul și zona) a existat de mult timp la orice site sau portal. Dar să remarcăm aici, în primul rând, implementarea excelentă, care transpare inclusiv din url-ul sau adresa paginii. Este simplu și intuitiv, dacă o observi, să comuți pe alt oraș sau pe altă secțiune a portalului doar manipulând această adresă.

În al doilea rând, filtrele care se pot adăuga sunt extrem de complexe. Astfel, puteți selecta, în cadrul acestei categorii (respectiv inchirieri de garsoniere în zona cutare) un anumit preț minim și preț maxim, un număr de camere și un etaj, ca să vedeți doar ofertele care corespund. Sau puteți face selecții multiple: etajele 1-4, cu două sau cu trei camere. Iar rezultatele obținute le puteți, la rândul lor, sorta după diverse alte criterii, crescător sau descrescător, într-un sens sau în celălalt. Un astfel de criteriu este, spre exemplu, suprafața incintei în cauză.

Detaliile nu se opresc aici. Fiecare anunț conține o serie de informații minuțioase despre anul de construcție, racordarea la gaz, apă etc, dotarea cu telefon, fibră optică șamd, accesul la diverse puncte de interes (metrou, magazin cutare) și lista ar putea continua. Cu toate acestea, nu sunteți lăsați să vă imaginați voi cam unde și cum este amplasat acel imobil căruia îi știți toate secretele și datele: vi se oferă și amplasarea pe hartă. Atât prin coordonate, cât și live, folosind Google Map. Și ca să fie tacâmul cmplet, Titirez a lansat și două aplicații de mobil, sau mai bine zis o aplicație pentru Android și iOS, cu clipuri de prezentare, care să vă faciliteze accesul la site oriunde v-ați afla, de pe telefonul mobil.

De faptul că puteți seta alerte pentru diferite proprietăți noi care corespund dorințelor dvs vă las să aflați din acele clipuri. Iar de faptul că site-ul arată super, având o interfață simplă, clară și foarte plăcută, care se încarcă rapid, nici nu am menționat. În concluzie, eu cred că vom mai auzi de el pe viitor, pentru că până acum nu am văzut ceva similar.

Povestea lui Ion Gospodarul

Numele este caragialian. Într-o dimineață, Ion al nostru, ajuns la vârsta maturității și locuind cu părinții, s-a gândit că ar fi vremea să se mute la căsuța lui. Asta mai ales dacă vrea să aibă o șansă cât de cât la Maria lui Cucu din deal, frumoasa satului. Că doar nu s-o uita după un coate-goale ca el, trebuie musai o casă cu care s-o impresioneze. Că așa a văzut la televizor că merg treburile cu romantismul în ziua de azi.

Drept urmare, cum ziceam, a început să strângă cureaua și să pună la ciorap. Și, după ce a crezut el că are suficient cât să-și ia materialele de construcții, și-a zis că de mâine începe. Atâta că nu putea să demareze efectiv proiectul fără a se consulta cu prietenii lui și a le expune, cu modestie, viziunea lui artistică și arhitectonică precum și locul unde o să îl găsească pe viitor, când vreau să-l cheme la o bere. Consultarea s-a consumat undeva spre seară, alături de alte lucruri, în principiu lichide, la cârciuma satului.

Din vorbă în vorbă și din pahar în pahar, s-a ajuns și la discutarea detaliilor. Ion a început să le zică cât de bine utilată va fi casa, cu centrală pe bază de combustibili reciclabili și energie solară, cu parchet nu-știu-de-care, cu gresie și faianță scumpă în baie, că doar el își face baie modernă, ca-n Neckermanm, nu ca buda de la casele părinților, și așa mai departe. Instalația electrică și cea sanitară, mobila, dușul, apometrul, toate au fost atent și minuțios prezentate, ajungând până la țevile pentru apă. Și, pe măsură ce timpul trecea și paharele se goleau, casa devenea parcă tot mai frumoasă și utilitățile ei tot mai extravagante.

Totul a decurs bine până când lui Vasile i-a venit ideea să-l întrebe: „Dar piscină faci?” Prins pe picior greșit, Ion a început să se bâlbâie. Atunci ceilalți i-au zis că-i musai o piscină la casa omului dacă vrea să se însoare. Și că oricum nu-i așa de mare lucru să faci una. De exemplu, ar putea săpa o groapă în mijlocul curții, pe care s-o cimenteze și s-o aranjeze puțin, pe margini, și gata. Iar când plouă, face și economie de apă. Pentru bule de aer, căldură și alte efecte, au auzit ei că este un magazin cu pompe submersibile ieftine, și cu asta sigur o s-o dea pe spate pe Măria. Că ce nu face o fată tănără pentru o pompă de calitate?

Într-un târziu, când li s-au terminat banii, au plecat fiecare pe la casele lor. Cu excepția lui Ion, care, cu încrederea în tine pe care numai o vilă ți-o poate da, a pornit spre capătul satului. A căzut de câteva ori, murdărindu-se și udându-se în belțile de pe marginea drumului, căci afară plouase, dar a ajuns până la urmă la casa Mariei. A bătut și la poartă a apărut chiar Maria. Atunci Ion și-a afișat cel mai larg zâmbet de care era capabil și, cu hainele ude și pline de noroi, cu limba împleticită, a întrebat-o: „Ce părere ai de noua mea piscină?”

Peste doi ani, Ion a reușit să-și termine primele două camere de la noua lui casă. Dar pe Maria n-a mai reușit s-o convingă să-i dea bună ziua pe stradă, din noaptea aia. Și, zice povestea, nici piscină nu și-a mai făcut...

Unde ați plecat?

O, dar vai, unde ați dispărut? Unde ați dispărut, bun simț și bun gust? Bun simț în relațiile cu ceilalți semeni dar și în raport cu propria voastră ființă. Mă uit pe stradă și văd o generație nouă, alienată parcă de tot, prinsă într-o lume virtuală ce îi oferă doar iluzia unei vieți. O generație nouă dar îmbătrânită parcă prematur. O generație digitală.

Copii și tineri cu chipul trist sau posomorât, asemenea unei ploi de toamnă, cu ochii ațintiți în tabletele și telefoanele lor, singurele dispozitive care le mai alimentează visele. Dar oare tinerii de azi mai visează? Mai vor să cucerească lumea? Să urce piscurile munților? Altele decât ale unor jocuri virtuale? Nu știu.

Peste tot în jurul meu, oameni îmbrăcați în negru sau culori închise, și îmi dau seama că sunt în doliu după propria lor viață pierdută. Unde au dispărut șarmul de altădată și hainele colorate sau pline de farmec? Unde au dispărut mănușile galante sau măcar utile, umbrelele cochete și batistele șic? Acum se folosesc șervețele parfumate. Sau celuloza e mai romantică? Ați auzit de „a te purta cu mănuși” ori „a arunca mănușa”? Batista Dezdemonei, o cunoașteți? Unde a dispărut romantismul serenadelor sub balcon sau al declarațiilor de dragoste? Buchetele de flori sunt și ele în moarte clinică. Cheile de la mașină sunt la mare căutare.

Unde s-a pierdut umorul fin? Înghițit pesemne de tonele de bancuri de autobază, livrate zilnic pe site-uri de cancan și televiziuni naționale. Unde au dispărut conversațiile plăcute și inteligente? Înecate în discuții interminabile cu așa-ziși analiști politici sau reacții la știri cu ȘOC și BOMBĂ în titlu. Nici măcar butonul de la reverul gulerelor domnilor respectivi nu s-a păstrat.

La urma urmei, ne-am emancipat. Acum putem vorbi orice, ne putem îmbrăca oricum, putem fi hipsteri. Nu există pudibonderism, nu există limite, nici verbale și nici faptice, sexul la chefuri între studenți, cu o persoană pe care ai cunoscut-o cu două ore înainte, e la ordinea zilei. În fond, la câte etnobotanice ai luat, s-ar putea să nici n-o mai ții minte a doua zi.

Prejudecăți sociale? Rigidități și dogmatisme? Hai să le aruncăm pe geam! Costume și uniforme? Nu mulțumim, acum suntem liberi. Acum ne putem îmbrăca după orice modă vedem în revistele de fashion. Penibilitate? Nu există atât timp cât blugii rupți sunt cap de afiș peste tot. Că de ce să nu porți haine rupte, cât de cool poate fi chestia asta! Totul e să nu ai limite.

Dar poate că ar trebui să avem niște limite. Nu atât rigide sau impuse, ci venind din noi. Și poate că ar trebui să ne îmbrăcăm, să gândim și să ne comportăm altfel...