A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Demult, demult, pe când Soarele răsărea de la est și apunea la vest, pe când în România încă domnea minunata Epocă de Aur, a fost ziceam un copil. Și copilul acela era din cale-afară de special. Era deștept și frumos, și creștea într-o zi cât alți copii în 24 de ore. Și nu avea nevoie de atâtea lucruri „lame” pe care le cumpărau părinții de atunci copiilor lor.
De exemplu, nimeni nu i-a cumpărat niciodată un premergator, ca altor bebeluși de vârsta lui. Pentru că el nu avea nevoie: când îl dureau picioarele de la prea mult mers pe jos, adică cam după câțiva metri de pășit în linie dreaptă, începea să strige și mama sau tata îl luau în cârcă. Nimeni nu i-a cumpărat niciodată bicicletă cu două roți ajutătoare mai mici, la stânga și la dreapta roții din spate, pentru că el nu avea nevoie de așa ceva ca să-și mențină echilibrul pe bicicletă. Din simplul motiv că el n-a avut niciodată o bicicletă a lui. Într-un cuvânt, era un copil cu totul și cu totul neobișnuit.
Ajunși aici cu povestea, se cuvinte să fac o mică paranteză și să mă opresc asupra unui cuvânt menționat mai sus: „premergător”. Intenționam de mult să pun la punct o rubrică Dex, sau Dicționar, în care să prezint cuvinte interesante, de exemplu care au sensuri multiple. Cum este și cel de față. În mod normal, premergător este un adjectiv ce are sensul de anterior, adică ne referim la un eveniment care precede un altul. De exemplu, îl putem utiliza în construcții de forma: „În anunțul premergător invaziei din Ucraina, Putin declara că...”. Și până nu demult, acesta era și singurul sens pe care-l cunoșteam.
Însă limba română nu joacă după cum cântăm noi, adică este mult mai bogată și plină de sensuri decât cele pe care, în necunoștință de cauză, i le atribuim uneori. Premergător este totodată și substantiv, desemnând un lucru cât se poate de concret: un fel de cărucior pe care-l poți cumpăra bebelușului tău, pentru a se antrena la mersul pe jos de unul singur. Cam ca în imaginea de mai sus. Dar, în apărarea mea, pot spune că nu am știut de acest sens deoarece n-am avut până acum copii.
Închidem paranteza și revenim la poveste. Anii au trecut și copilul nostru din rolul principal a crescut mare. A mers la școală, după care la liceu și apoi mai departe, la facultate. Unde a intrat pe bază de examen, că atunci nu se putea studia la universități fără să-ți fi luat BAC-ul, cum se poate acum. Ce să mai, v-am zis că era un copil special. Și ajuns deja mare, și-a deschis un blog. Pe care a început să scrie cu talent și entuziam pe diverse subiecte, cum ar fi chiar acesta cu premergătoarele.
Dar oricât de special era el, un singur lucru nu l-a putut controla. Când s-a născut, părinții i-au ales un nume după propria lor minte, fără să-l întrebe dacă îi place sau nu. Iar gândul că nimeni nu l-a consultat în privința numelui lui, deși este AL LUI, a început să-l macine. În cele din urmă, eroul nostru (pentru că acum este deja mare) a luat o decizie salutară: va elimina și acest ultim inconvenient în calea originalității, acest ultim lucru care-l face să fie banal: își va alege un pseudonim după propriile lui afinități. Așa că, în scurt timp, îl veți putea citi nu doar pe blog (unde deja a tatonat de câteva ori cu ideea nick-urilor) ci și pe Facebook, cu un alt nume. Ales de el, unic și original.
Iar pentru cei care încă nu s-au prins, copilul din discuția de mai sus este chiar autorul rândurilor de față.
